Primul rând – Antonio Vivaldi, Johann Sebastian Bach, George Frideric Handel, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven; Al doilea rând – Gioachino Rossini, Felix Mendelssohn, Frédéric Chopin, Richard Wagner, Giuseppe Verdi; Al treilea rând – Johann Strauss II, Johannes Brahms, Georges Bizet, Pyotr Ilyich Tchaikovsky, Antonín Dvorák; Ultimul rând – Edvard Grieg, Edward Elgar, Serghei Rahmaninov,George Gershwin, Aram Haciaturian
instrumente muzicale perioada baroca
Istoria muzicii clasice identifica 3 perioade: #Renasterea (circa 1400-1600) Renasterea nu a fost o perioada importanta doar în evolutia picturii, stiintelor si descoperirilor geografice, ci si o epoca în care muzica vocala s-a dezvoltat considerabil. Atunci a aparut muzica vocala polifonica (interpretarea pe mai multe voci). Compozitiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se sa se compuna partituri pentru coruri cu un numar impresionant de solisti. Genurile preferate din acea perioada erau messa, madrigalul (gen de obicei laic) si motetul. Perioada de apogeu a Renasterii în muzica a fost secolul al 16-lea, numit si "veacul de aur al polifoniei", principalul reprezentant fiind Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594). #Barocul (1600-1750) Barocul (sau Preclasicismul) începe odata cu nasterea genului de opera si se termina odata cu moartea celei mai importante personalitati muzicale al acestui curent: Johann Sebastian Bach. Prima opera a fost compusa în 1595 de Jacopo Peri si s-a numit Dafne, însa s-a pierdut în întregime pâna în zilele noastre. Alte prototipuri ale genului dateaza din 1600 (tot de Jacopo Peri), respectiv din 1602 (de Julio Caccini) si poarta denumirea de Euridice, din care s-au pastrat doar câteva fragmente. Cea mai veche creatie muzicala care poate fi oficial încadrata în genul muzicii de opera a fost "L' Orfeo", compusa de Claudio Monteverdi, inspirata tot din mitul lui Orfeu precum compozitiile precedente, dar cu o orchestratie mult mai bogata si cu un mic preludiu care marcheaza deschiderea spectacolului. Principala tendinta a perioadei a fost contopirea vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat ornamentata si pare sa curga în flux continuu. Principalele instrumente folosite în muzica baroca au fost orga, clavecinul ("stramosul" pianului) si viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul si opera seria, iar ca muzica de dans întâlnim sarabanda, hornpipe, alemanda, menuet. Înca din anul 1710 se anticipeaza trecerea spre clasicism, deoarece îsi face aparitia unul dintre cele mai importante instrumente folosite în muzica culta: pianul, iar putin mai târziu Giovanni Battista Pergolesi compune prima opera buffa (compozitie dramatica cu un continut comic) intitulata "La serva padrona" (slujnica stapâna). În ultimele doua decenii ale curentului, compozitorii se îndepartau rapid de barocul autentic si se apropiau de ceea ce noi numim clasicism, mai ales când stilul rococo a devenit principala tendinta în prima jumatate a secolului al XVIII-lea, prin intermediul caruia se face trecerea treptata de la baroc la clasicism. Reprezentanti importanti ai stilului baroc în muzica au fost Claudio Monteverdi, Marc-Antoine Charpentier, Jean-Baptiste Lully, Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach etc.
#Romantismul (1827-cca.1910) La sfârsitul secolului al XVIII-lea, în Europa de Vest, apare o noua miscare în literatura, numita Romantism.La început de secol XIX aceasta miscare apare treptat si în muzica, însusi Beethoven fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor romantic, având în vedere ca multe dintre compozitiile sale marcheaza trecerea spre acest curent, existând si în zilele noastre controverse privind perioada din istoria muzicii europene în cadrul careiamuzicianul se încadreaza. Însa, ca punct de reper, de multe ori se ia anul 1827 (care este si anul mortii lui Beethoven) pentru o delimitare aproximativa între clasicismul si romantismul în muzica. Acest curent muzical se întinde pe o perioada de aproximativ un secol si reprezinta perioada de apogeu a muzicii culte din spatiul european. Romantismul muzical este opus clasicismului încorsetat de reguli, în care compozitorii trebuiau sa urmeze un tipar foarte strict si sa compuna piese cu forma fixa. În perioada romantismului muzical, accentul nu se mai pune pe reguli stricte de compozitie, ci pe transmiterea sentimentelor si trairilor prin intermediul muzicii, existând o mai mare libertate de expresie a muzicienilor prin intermediul acestei arte. Câtiva reprezentanti ai romantismului timpuriu sunt Carl Maria von Weber, Franz Schubert, Niccolň Paganini, Gioacchino Rossini, Robert Schumann si Frederic Chopin. Daca în clasicism muzica se rezuma la câteva forme si genuri muzicale, si anume opera, concertul, sonata, simfonia si liedul, în secolul al XIX-lea, datorita noilor miscari culturale generate de romantism, repertoriul muzical se îmbogateste cu noi genuri si apar noi tendinte, cum ar fi poemul simfonic, al carui fondator este Franz Liszt, opereta (care se se "naste" din opera comica franceza, întemeietorul acestui gen fiind Jacques Offenbach, o creatie dramatica similara cu opera, dar mai usoara, în care dialogurile vorbite alterneaza cu cele cântate), muzica întâmplatoare (muzica ce nu se încadreaza într-un gen propriu-zis, care de multe de multe ori serveste drept fundal muzical pentru o pisa de teatru, cel mai cunoscut exemplu ar fi lucrarea Visul unei nopti de vara, apartinând compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy), precum si compozitiile cu forma fixa precum studiul, fantezia, preludiul etc. Baletul apare sub forma pe care o stim noi astazi, si anume ca o modalitate de a folosi dansul într-o maniera artistica si dramatica, capatând o coregrafie mult mai complexa si o muzica foarte ampla, prin intermediul acestor elemente relatându-se o poveste. În trecut, îndeosebi în baroc, baletul exista sub o forma mult mai simpla; numerele de dans de atunci erau prezente la curtea regala franceza si italiana. Unul din primii compozitori care au adoptat aceasta noua forma a baletului a fost Adolphe Adam, cel mai cunoscut pentru baletul Giselle. Se înfiinteaza Scolile Nationale care aveau ca scop sa formeze noi valori în regiunile est si central-europene si sa aduca aceste tendinte din occident în spatiile în care acestea nu patrunsesera înca. Toti reprezentantii Scolilor nationale au abordat în compozitiile lor tematici cu caracter nationalist, inspirându-se din istorie, mitologie si folclor, cu scopul de a evidentia identitatea tarii pe care o reprezinta. Apare astfel un gen muzical cunoscut sub numele de rapsodie, care se defineste ca fiind o compozitie muzicala, de obicei de forma libera, compusa din motive si fragmente variate, inspirate adesea din folclor. Tot mai multi compozitori aleg ca sursa de inspiratie principala folclorul, cum ar fi Franz Liszt cu Rapsodiile ungare, Johannes Brahms cu cele 21 de dansuri ungare, (dintre care cel mai cunoscut este Dans ungar nr. 5, care are la baza un csárdás de Béla Kéler intitulat Bártfai emlék, pe care Brahms l-a considerat drept un cântec traditional) sau compozitorul ceh Antonín Dvorák cu Dansurile slave. Asadar, daca înainte de secolul al XIX-lea puteam vorbi despre muzica culta în adevaratul sens al cuvântului doar în spatiile consacrate din jumatatea de vest a Europei (Austria, Italia, Germania, Franta si chiar Anglia), o traditie muzicala clasica se gaseste si în tarile Europei de Est, datorita Scolilor nationale si ale compozitorilor nationalisti. De exemplu, Rusia îi are ca principali reprezentanti pe Michail Ivanovici Glinka (considerat adesea ca fiind primul mare compozitor rus, cunoscut îndeosebi pentru opera Ruslan si Ludmilla), pe Cei Cinci (un grup format din Mily Balakirev (liderul acestui grup), César Cui, Modest Mussorgsky (compozitor cel mai cunoscut pentru ), Nikolai Rimsky-Korsakov si Alexander Borodin), precum si pe marele Piotr Ilici Ceaikovski (care este considerat ca fiind cel mai mare compozitor rus, autor al unora dintre cele mai cunoscute balete: Spargatorul de nuci si Lacul lebedelor), Serghei Rahmaninov etc. Opera rusa atinge apogeul cu marea capodopera a lui Alexander Borodin, Cneazul Igor, care are la baza epopeea Cântec despre oastea lui Igor, în care se vorbeste despre originile mitice ale poporului rus. Cehii i-au avut ca reprezentanti principali pe Antonín Dvorák si pe Bedrich Smetana. Dvorák nu s-a inspirat doar din folclorul muzical ceh (care a constituit principala sursa de inspiratie pentru Dansurile slavone), ci chiar si din muzica traditionala americana în marea ei varietate de stiluri. Pe vremea când acesta era director la Conservatorul National de Muzica din New York a compus noua sa simfonie pe care a intitulat-o Din Lumea Noua. Bedrich Smetana, un alt reprezentant de seama al Scolii Nationale Cehe, a ramas cel mai bine cunoscut pentru poemul simfonic Vltava (sau Die Moldau, dupa denumirea în germana a râului), al doilea dintr-un ciclu de sase pe care le-a intitulat Má vlast („Tara mea”), precum si pentru opera Mireasa vânduta. În spatiul nord-european a avut loc de asemenea o manifestare culturala în domeniul muzical, Norvegia avându-l ca principal reprezentant pe Edvard Grieg, ramas notabil în istoria muzicii pentru suita Peer Gynt, compusa pentru drama lui Henrik Ibsen cu acelasi nume, iar Finlanda îl are ca principal reprezentant pe Jean Sibelius, cel mai cunoscut pentru poemul simfonic Finlandia.